Tata. Au trecut mulți ani ca să înțeleg sensul cuvintelor pe care mi le spunea tata..

A fost odată ca niciodată o fetiță. Venise într-o familie de oameni simpli și era un fel de Prâslea cel voinic, copilul cel mai mic, făcut la bătrânețe, al unui tată care mai avea alți trei copii, acum deja adulți, la casele lor. Se recăsătorise cu o femeie mai tânără decât el cu 19 ani, care nu mai avusese copii. Și tare își dorea unul. Și se pare că fetița a ales să vină la ei, să le îndeplinească dorința. A părăsit tărâmul îngerilor nu înainte de a își stabili lecțiile pe care le are de învățat aici, pe Pământ, bucuroasă fiind că, în același timp, îi poate învăța și pe ai ei noi părinți, lecțiile pe care le aveau și ei de învățat.

Când ea avea 3 ani, tatăl, având deja 60 de ani, s-a pensionat, ca să poată sta cu ea și să îi ofere toată înțelepciunea lui despre viață, toate învățăturile pe care el le-a primit în atâția ani.

Îi povestea cum a luptat el în război și s-a îmbolnăvit de malarie. Cum un glonț i-a șters abdomenul și l-a omorât pe băiatul din fața lui. Cum i-a împrumutat unui camarad rănit căciula și s-a îmbolnavit el din cauza asta. Cum a muncit el de la 13 ani și cum și-a pierdut un deget lucrând la tipografie.

Părinții ne învață despre cum trebuie să ne trăim viața cu cele mai bune intenții.

Vroia să o învețe pe fetiță ce e bine și ce e rău. Ce trebuie și ce nu trebuie. Cum e frumos să te comporți și cum nu. Ce să facă când se va face mare ca să îi fie bine. Cum să trăiască. Cum și pe cine să iubească ca să fie fericită. Cum să își aleagă prietenii. Cum să testeze oamenii, să vadă dacă sunt de încredere.

Zi de zi, o lua pe fetiță de mânuță, și, cu dragoste și severitate în același timp, o învăța ce știa el că va avea nevoie ca să reușească în viață. O plimba pe la muzee, mergeau împreună cu tramvaiul și cu troleibuzul și fetița memora numele tuturor stațiilor până la destinație. O dădea în leagăn pe ea și pe cea mai bună prietenă a ei, îî repara încălțămintea uzată iar îî făcea seara masaj pe frunte așa cum primise și el la răndul lui de la Măluțica, bunica lui.

Copila a crescut și a început școala. Tata i-a scris ceva pe un carton pe care apoi l-a înrămat și l-a pus lângă biroul ei. Pe carton scria, cu litere caligrafice, următoarele:

”Fetița nostră scumpă și dragă,

Să înveți bine, să asculți pe tovarășa învățătoare, pe mămica și pe tăticul tău, ca să fim mândri de tine, de iubirea noastră scumpă și dragă. Tata”

Tablouașul a stat pe peretele din stânga biroului ei ani și ani. Fetița a crescut mare, a terminat școala primară, apoi gimnaziul, a intrat la liceu, apoi la facultate. Și ori de câte ori își întorcea privirea spre stânga, citea și recitea ceea ce scria acolo, pe acel carton acoperit cu un geam de sticlă și încadrat de o ramă, ce fusese scris de tatăl ei chiar în prima zi de școală.

A muncit mereu ca să aibă note bune și a fost ascultătoare. A fost premiantă an după an. Din clasa întâi până în clasa a douăsprezecea, când a terminat liceul.

Era un fel de tocilară. De fapt, chiar era o tocilară. Aragaz cu patru ochi. Pentru că purta ochelari cu lentile din alea groase, ca fundul de borcan. Băieții nu o băgau în seamă mai niciodată, iar ăia care se apropiau prea mult, erau ciupiți. La propriu. Era urâțică, tunsă băiețește, apoi când i-a crescut părul și-l purta mereu într-o coadă de cal strânsă la spate. Nu era în nici un caz vreo populară. Poate doar la ajutat la teme și chestii de genul ăsta. Cam atât.

Îi plăcea mult să se joace, ca oricărui copil de altfel. În fața blocului, cu prietenii de la scara unu și de la scara doi, se juca fotbal și ”țintar”, ”pac-pac” și ”portofelul”. Era chiar bună la ”elasticul”, poate pentru că era înaltă. Își termina lecțiile repede ca să iasă afară să se joace.

– Ce notă ai luat? Și ceilalți ce note au luat? Alexandra de ce a luat zece și tu nouă? o întreba tatăl ei atunci când cineva lua o notă mai mare decât a ei.

Mama fetei lucra în trei schimburi la Flamura Roșie, fabrica de mătase. Era firăreasă. Lucrănd în trei schimburi fetița a fost crescută mai mult de tatăl ei. El era cel care, cu dragoste, i-a pregătit micul dejun zi de zi, an de an, până când a terminat liceul. Mirosul de pâine prăjită pe plita din bucătărie și căldura din bucătărie în zilele friguroase de iarnă sunt atât de pregnante în sufletul ei. Mulți ani a   dus-o zi de zi la școală, deși școala era la o aruncătură de bâț, chiar în spatele blocului.

El venea și la ședințele de la școală. Iar cănd se țineau de mână venind de la școală și unii o întrebau dacă este bunicul, ea răspundea cu mândrie:

– Nu este bunicul, este tata!

Apoi, când a mai crescut, mama ei a început să o învețe despre băieți. Ce știa ea că e bine și nu e bine. Ce să facă și ce să nu facă. Cum să se poarte și cum nu. Cum se fac copiii. La ce vârstă ar trebui să se pupe cu un băiat. Și cum trebuie să se căsătorească  virgină, că altfel ea, mama ei, ar muri. Și apoi, ce va zice taică-tu?

– Să te faci om de știință, să faci o facultate și să fii inginer! îi spunea adesea tatăl ei.

– Ai carte de muncă acolo unde lucrezi? o întreba tatăl când a mai crescut și se angajase. Din ce o să trăiești la bătrânețe dacă nu ai carte de muncă?

– Cine e băiatul ăsta cu care te duci la film? Unde l-ai cunoscut? Cine e maică-sa și taică-su? o întreba când a avut primul prieten. O fi vreun golan… Ce vrea de la tine? Care-i scopul pentru care te întâlnești cu el?!

Pe când copila, acum adolescentă, a împlinit 18 ani, s-a format o coaliție. Mama și fiica pe de o parte. Tatăl cel sever de cealaltă parte.

– Nu poți să îi spui lui taică-tu că te duci la o petrecere, că nu o să te lase. Lasă că văd eu ce îi spun, îi spunea mama ei.

– Cum să îi spui lui taică-tu că vrei să te muți cu băiatul ăsta? Vrei să moară?!

Acum fata avea 21 ani și s-a hotărât că, odată și odată, va trebui să spună adevărul. Și într-o zi, i-a spus tatălui ei:

– Tata, eu îl iubesc pe M. și vreau să mă mut împreună cu el.

– Bine, dacă te-ai gândit bine și asta vrei, eu nu am nimic împotrivă, răspunse senin tatăl.

Fata a fost șocată… Oare fuseseră niște jocuri de culise? Oare mama ei exagerase? Ce se întâmplase de fapt?!

Anii au trecut…

– Ce fel de relație e asta? Asta nu e nicio relație, e concubinaj! striga tata, supărat. Pentru că a trăi cu cineva fără să fii căsătorit nu făcea parte din valorile lui morale.

Fata s-a căsătorit. A fost fericită ceva timp și a dat naștere unei fetițe minunate. Apoi, simțea că lucrurile nu mai erau așa cum și le dorea ea. Familia aceea pe care și-o imagina ea nu semăna deloc cu familia pe care o avea. Prea multe certuri, prea multă tensiune. Prea multe lacrimi. De furie. De durere. De nefericire.

– Cum să divorțezi?! îi spunea mama ei. Taică-tu o să moară dacă faci așa ceva!

Cumva se repeta scenariul din urmă cu 10 ani. Până când, din nou, fata a avut puterea de a divorța și de a îi spune tatălui ei:

– M-am despărțit de V, tata. Nu mai sunt fericită. Și tatăl a primit-o cu brațele deschise. Cumva, nu a murit nici atunci.

Astăzi a trecut un an și jumătate de când tata a plecat de lângă noi, acolo sus, și îmi este înger păzitor. La mulți ani după divoțul meu, și la mulți ani după multe alte încercări și suferințe primite de la viață. Tata avea o vorbă: ” S-auzim numai de bine”.

Enerva pe toată lumea cu vorba asta.

– Cu nenea Lică nu poți să vorbești nimic, că ți-o trântește imediat: ”S-auzim numai de bine” spunea mătușa mea mereu când suna și vorbea cu mama.

Știu azi că tata a făcut cum a crezut și cum a știut el mai bine. Că toate acele rețete pentru o viață bună mi le-a dat din tot sufletul. Și mai știu astăzi, după ani de dezvoltare personala și 11 ani de când sunt mamă, după greșeli și învinovățiri trăite ca părinte, după momente în care m-am felicitat pentru cum m-am comportat cu fiica mea și momente în care am plâns că nu am fost în stare de mai mult, de mai bine, știu că nu există o rețetă.

Știu astăzi că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru copila mea este să am încredere în ea. Să îi dau voie să își stabilească singură sistemul de valori, să o las pe ea să aleagă ceea ce vrea să devină în viață. Să o las pe ea să îți ia propriile decizii, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele. Să fiu lângă ea să o acompaniez pe drumul ei în viață, să o ajut doar să fie conștientă de consecințele deciziilor ei. Să strig în gura mare să aibă curaj să își urmeze visurile. Să aibă încredere în ea. Să spună ce are de spus.  Să nu îi condiționez fericirea și alegerile de așteptările mele sau ale celorlalți.

Să o învăț să își asculte intuiția, vocea interioară. Să danseze în mijlocul străzii dacă asta o face fericită, fără să îi pese de ce spune lumea. Să se iubească. Să iubească. Să simtă cu toată ființa ei. Să râdă. Și să plângă atunci când simte să facă asta. Să se ridice mai puternică de fiecare dată când este doborâtă. Să își învețe lecțiile și să crească.

Să o las să trăiască. Viața ei. Așa cum alege ea. O viață conștientă, în care nu cerul este limita ci propria noastră minte.