Te iubesc! Ieri, azi, mâine. pe vecie!
Nu există cuvinte pentru ca să îți spun cât te iubesc. Nu am știut ce înseamnă cu adevărat să iubești până ai apărut tu. De fapt, cred că tu ai fost cea care m-a învățat să iubesc.
Acum 12 ani soarele mă mângâia ușor pe față, simțindu-mi parcă fericirea. Țineam în brațe un pui de om, un pui cu nas cârn și ochi mari, de un albastru precum era cerul în acea zi de iarnă. O mogâldeață care urma să îmi schimbe viața.
-E greu când ai copil, îmi spunea astăzi o veche prietenă. Totul se schimbă. Și a mea, e agitată rău, nu stă locului deloc. Nu poți să faci nimic de ea. Poate tu ai fost mai norocoasă…
Suntem cu toții norocoși când aducem pe lume un copil. Chiar dacă ni se pare că ne pierdem pe noi, de fapt este doar un moment de reorganizare. Este ca și cum suntem pe un meleag necunoscut nouă, un loc complet nou. Nici măcar nu știm limba vorbită de cei din jur. E nevoie să ne oprim și să căscăm larg ochii. Nu avem cum să plecăm. Este șansa noastră de a o lua de la capăt. De a reînvăța tot.
Te iubesc copil drag!
Învățăm să râdem din nou, să ne bucurăm cu toată ființa, să îmbrățișăm și să acceptăm momentele de oboseală, de tristețe, de „nu mai pot”. Să trăim acel un pas, doi pași, o sută de pași, o mie de pași de după momentul în care am crezut că nu mai putem. Să descoperim că mai putem. Și încă mult.
Învățăm să fim, aici și acum, să trăim scufundându-ne în limpezimea ochilor copiilor noștri. Dezintegrându-ne bucățică cu bucățică, pentru ca apoi să înviem din cenușă. Și după ce s-a dus și ultimul firicel de cenușă, să trăim. Cu adevărat. Să iubim. Cu adevărat. Să îi iubim o eternitate. Deși ei, copiii noștri, nu au fost niciodată ai noștri. Au venit doar să ne învețe să fim, să trăim, să iubim, să renunțăm, să acceptăm. Să creștem o dată cu ei, să le mulțumim, apoi să îi lăsăm să îmbrățișeze Viața.
Te iubesc, îngerul meu, acum și pe vecie!
Related Posts
