Singur… Pe mine cine mă ascultă?
Am câțiva oameni în viața mea pe care îi sun atunci când sunt, cum spun eu, ”nevorbită”. Sunt o persoană vorbăreață în general. Am momente în care sunt tăcută dar în general îmi place să vorbesc, să împărtășesc idei, sentimente. Să povestesc despre una sau despre alta. Despre viață, despre relații, despre educație, despre spiritualitate. Nu small talk, de asta nu mai am timp. Mă plictisește și îmi dă senzația că îmi pierd timpul. Barometrul meu interior este setat destul de jos pentru conversațiile de tipul ăsta. Antisocială, cum ar zice fi-mea. Nu de alta, dar small talk-ul este la ordinea zilei în viețile noastre.
Scriind asta, mi-am amintit chiar acum de conversațiile avute pe El Camino anul trecut. Când întâlnești un om și nu știi dacă va fi în viața ta pentru o oră, două sau câteva zile, nu e timp de small talk. Oricum maximul e de vreo 34 zile. Chiar și dacă ai avea siguranța că acel om va fi în viața ta timp de 34 zile, tot nu e timp suficient pentru discuții de umplutură. Poate tocmai ăsta este unul din motivul pentru care prieteniile legate pe El Camino sunt prietenii speciale, care, unele dintre ele durează toată viața.
Cum se simte ascultarea?
Dar nu despre El Camino e gândul de azi. Ci despre acei oameni, puțini, cu care pot vorbi și mă simt ascultată cu adevărat. Știi atunci când vorbești cu cineva și el/ea scrolează prin telefon? Își mai ridică privirea și dă un zâmbet, dar degeaba, tu simți că nu te ascultă.
Sau momentul ăla în care vorbești și celălalt se uită la tine, te ascultă, dar de fapt simți că vorbești singur? Și eventual, spune ”dar te ascult”! Când de fapt ceea ce simți este doar un vid?
Sau atunci când începi să povestești entuziasmat ceva ce tocmai ai făcut sau ai descoperit? Sau ți-a venit o idee și îți vine să o împărtășești cu celălalt? Și de la celălalt primești ori dezaprobare, ori dezacord, ori o părere? Când tu vroiai de fapt doar să fii ascultat?
Sau atunci când vii nervos de la birou și povestești cum te-a călcat pe coadă unul și altul și ajungi să te cerți și cum cei de acasă? Când tot ce aveai nevoie era să fii ascultat și eventual o îmbrățișare?!
Mno… nasoală treaba, ce să zic. Îi putem învăța pe ceilalți să asculte?
Un pic tristuț aș zice. Așteptarea este să fim ascultați de cei mai apropiați nouă. Mama, tata, soțul, soția, iubita, iubitul. Și când nu suntem, ce e de făcut? Ca orice schimbare a celuilalt, e de musai să vină de la el. Ce putem noi face este să spunem cum se simt lucrurile la noi. Și apoi să hotărâm, noi pentru noi, ce ține de noi și putem face ca să ne împlinim nevoia de a fi ascultați. Pentru că este o nevoie. De bază aș spune. A fiecăruia dintre noi. În cazul în care nu o conștientizați, să știți că ea există. De abia după ce ești ascultat cu adevărat știi ce înseamnă, cum se simte.
Simți acel cadru care te înconjoară, ca o păturică pufoasă. Și știi, simți, că ești în siguranță. Tu. Așa cum ești. Cu tot ceea ce ești.
Ce mai poți face? Aruncă un ochi aici
Până atunci, terapie. Acolo posibil să fiți ascultați, dacă nu dați de un terapeut cu agenda făcută. Și, încă ceva, părinți dragi, vă rog, învățați să vă ascultați copiii!
Să auzim numai de bine !