Bătrân dar tânăr. Om mare cu suflet de copil

Când suntem copii moartea pare ceva desprins din poveștile cu Zmei Răi și Balauri și toate lighioanele pământului. Vrem doar să ne facem mari, să putem face ce vrem noi, să ieșim de sub jurisdicția părinților noștri. ”Am plecat de acasă de la babacu”, obișnuiam să aud când eram puștoaică. Ce tare trebuie să fie să faci ce vrei tu, mă gândeam atunci…

Apoi, într-o zi, ne trezim adolescenți. Acum nu mai suntem copii. Gata, ne declarăm pregătiți să luăm viața cu asalt! Vocea noastră se va face auzită acum! Nu mai suntem niște țânci mucoși care nu știu de una și de alta! Ne facem planuri despre ce o să fim și cum o să fim când vom fi la casa noastră, despre câți copii o să avem și visăm la câte în lună și în stele. Sau cădem în depresie… Apar primele iubiri și primele decepții  le urmează îndeaproape.. Examene, joburi, stres. Din ce în ce mai mult stres, mai ales în vremurile pe care le trăim acum. Ne uităm la cei care au 30-40 ani. Bătrâni. Cei de 60 sunt deja ca mamaie și tataie. Foarte bătrâni..

Contează viața din anii tăi, mai presus decât anii din viața ta!

Acum două săptămâni a venit în vizită la noi o verișoară pe care Ana nu a mai văzut-o de când era mică.

– O să îți placă de ea, o să vezi, i-am spus.

– Câți ani are? M-a întrebat fiică-mea.

– E tânără, e cu vreo, nu mai știu, 7-8 ani mai mare ca mine.

– Și asta numești tu tânără? A venit răspunsul prompt al Anei.

Păi da, cam așa e, comparativ cu cei 12 ani ai ei, e bătrână. Comparativ cu 41 ai mei, nu e.. adică mai am un pic până acolo, deși pare departe.

Când ajungem pe la 30 parcă nu ne vine să credem. 30 de ani! Când au trecut oare?! Dacă suntem norocoși începem să ne îngropăm bunicii, rudele, părinții de pe la 40 încolo. Începem să vedem și să auzim de cutare prieten a cărui bunică s-a stins.. Și de alt prieten de prin copilărie a cărui mamă a plecat printre cei drepți..

Și începem să ne întrebăm ce facem cu viața noastră, pentru ce trăim? Care este scopul suprem? Care este rostul nostru pe acest pământ? Care este misiunea vieții noastre?!

Și anii trec, de multe ori pe lângă noi.Tânăr, dar de fapt bătrân. Bătrân dar tânăr..

Suntem prinși între job, casă, spălat vase, făcut curățenie, alergătură, un du-te vino continuu în care nu numai că nu ne întrebăm încotro alergăm dar nici măcar nu suntem conștienți de inerția în care trăim.

Începem apoi să auzim în stânga și-n dreapta de boli crunte, de care știm că noi suntem feriți. Nu ni se poate întâmpla nouă. Nu e timp de stat. Viața merge înainte, spunem adesea. Dar încotro?

Se face o săptămână de când s-a stins mama unui bun prieten. Andrei, el care mai mereu amână lucruri de pe azi pe mâine apoi pe poimâine s-a ocupat de tot ce se cade a face singur, în doar două zile. Cam atât îți ia să petreci pe ultimul drum un om drag. Două zile de pregătiri. Mai greu e să îl petreci cât timp e viață, să îl accepți așa cum e, să te bucuri de prezența lui. Să lași de-o parte cumpărăturile azi și să îl cinstești, atâta vreme cât îl ai lângă tine. Dar credem prea des că îi vom avea lângă noi o veșnicie.. Dintr-o dată Andrei a devenit spiritual. Dintr-o dată a început să se întrebe ce-o fi după viața asta.

Vine momentul ăla în care ai pierdut un om drag și simți parcă nevoia să crezi în ceva, chiar și dacă înainte nu credeai în nimic. Să crezi că toate sunt orânduite totuși într-un fel. Că este mai multe decât atât în viață, moartea.

Tabu, moartea este un lucru despre care nu vorbim. Uităm să trăim onorând viața. A noastră și a celor din jurul nostru. Iar când se întâmplă să plecăm în pace veșnică, uităm să onorăm viața celui care nu mai este. Prinși în durerea noastră, jelim. Ne jelim propria durere. Și în viață și în moarte. Și dacă am face din moarte o celebrare a vieții? Până la urmă, orice sfârșit este doar un nou început!

Mai multe gânduri despre viață aici