În atelierul de ceramică cântă muzica încontinuu. Când lucrez îmi place să ascult muzică. La fel și când scriu. Toate felurile de muzică. Sunt zile în care se aude o singură melodie, pe repeat, până când se satură colega mea.

– Hai mă Ella să mai schimbăm și noi melodia asta, că numai asta se aude de azi dimineață, îmi spune.

Și o schimbăm. După cum ne simțim în ziua aia. De la bumtzi bumtzi la folk, blues sau muzică instrumentală. De toate pentru toți. De multe ori pun muzică copiii care vin la atelier să se joace cu lut. Și zi de zi mai descopăr niște ”muzici” pe care nu le știam și care îmi gâdilă armonios timpanele. Unele cică sunt triste.. Mie nu mi se par așa, ba chiar le fredonez cu bucurie.

Azi a fost ziua cu multe, dar multe, melodii de dragoste, poate pentru că suntem in luna iubirii 😊 ”Pe tine te iubesc, tu reprezinți viața/Fără tine sufletul ar fi pe dinăuntru gol/Te iubesc, te doresc, fără tine simt că mor/ M-am născut ca să te fac fericit/ În ochii tăi sunt atât de frumoasă..” și lista ar putea continua la nesfârșit.

 

Și pentru că zilele astea la mine a fost despre iubire, despre conectarea cu celălalt, despre unde mă termin eu și începe celălalt, despre spațiul care uneori ne cuprinde iar alteori ne deconectează, despre dansul apropierii și al depărtării, despre ce înseamnă să fii bine tu cu tine așa încât să nu mai îi pui în cârcă celuilalt așteptările tale, melodiile astea au venit la marele fix.

Mi se pare mie că iubirea și fericirea se predau și se învață ca fiind condiționate de existența celuilalt, de existența a ceva în afara noastră care să ni le poată aduce. Nu ne învață nimeni cum să fim fericiți cu noi înșine. Nu ne învață nimeni cum să ne iubim pe noi înșine, și nu vorbesc aici despre iubirea aceea narcisistă. Cum putem iubi un altul dacă nu ne iubim mai întâi pe noi? Și cum putem aștepta să ne facă cineva fericiți dacă nu suntem capabili nici măcar noi înșine să ne facem fericiți?

Și ce este iubirea? Ce este fericirea? Le-au definit mulți de-a lungul timpului și cu toate acestea atât iubirea cât și fericirea au înțelesuri diferite pentru fiecare. De câte ori am stat să ne întrebăm ce semnificație au pentru noi, mai presus de niște concepte după care alergăm într-un nonsens, fără măcar să știm ce căutăm?!

Când suntem mici fericirea o aduce o frunză ruginie, o picătură de ploaie sau un bulgăre de zăpadă. Când creștem mari fericirea stă într-o cutie în care se află un IPhone, iar când creștem și mai mari fericirea e adusă de o mașină nouă, scumpă. Nu ați observat niciodată că mașinile cu cât costă mai mult cu atât au mai multă fericire trasă după ele ?! În societatea consumeristă de astăzi avem nevoie de din ce în ce mai mult ca să fim fericiți.

Cât despre iubire, avem nevoie de o zi a iubirii, pe care să o celebrăm cu tot fastul, de parcă iubirea ar exista doar o zi pe an. În ziua iubirii nu găsești o masă liberă la restaurant, pe când în restul zilelor gătim acasă, fară iubire.. Mă întreb ce ne umple oare restul zilelor ?!

Apoi ca să fim iubiți trebuie să merităm. Și ca să fim fericiți trebuie să muncim. Nici fericirea, nici iubirea nu se găsesc pe toate drumurile. E nevoie să citim multe cărți ca să le putem găsi.

Și dacă tot alergăm atâta după iubire și fericire înseamnă că nu le avem, că ne lipsesc. Nu poți căuta ceva ce ai deja. Doar dacă ai uitat sau nu ai știut niciodată că este deja în tine. Exact ca atunci când avem ochelarii de pe cap în timp ce îi căutăm peste tot…

Un zâmbet de copil cu părul bălai mă împinge în joacă pe stratul gros de iarbă de lângă mine. Apoi vine buluc peste mine, râzând cu poftă. Îmi simt corpul cum se afundă în învelișul protector al pământului. Conversațiile celor de lângă noi se aud din ce în ce mai departe, deși ei sunt tot acolo. Stăm amândoi întinși pe spate, ne ținem de mână și privim cerul pictat în cele mai frumoase nuanțe de albastru. Pentru o clipă timpul se oprește și spațiul ne cuprinde, ca într-o îmbrățișare. Nu se mai aude nimic, nici măcar respirația noastră. În suflet se așterne liniștea.. Să fie asta oare fericirea ?