O duminică, ora 12.30.

– Mami, pot să mă duc cu C. afară? Nu stau mult, pe la două mă întorc, mă întrebă Ana.

– Ana, ieri te-am auzit spunând că ziua de duminică o rezervi special să repeți pentru teza de mâine, am spus.

– Dar nu stau mult…

– Eu sunt de părere să faci ceea ce ți-ai propus astăzi. Cu C. te poți și vedea mâine. Este important să te ții de planul făcut, chiar dacă, câteodată, apar alte „chestii”, poate chiar mai plăcute decât planul inițial. Ce zici? am întrebat-o eu.

– Da, bine! Și ușa camerei se închise parcă mai tare decât de obicei…

Este o credință de-a mea că e bine să te ții de planul făcut chiar dacă apar alte „chestii” pe drum?! Nici măcar!! Dar cum Doamne să îi mai spun că, da, înțeleg că vrea să stea cu prietenii, însă trebuie totuși să și învețe?… Și cum să fac să nu îl folosesc pe trebuie? Ok, nu trebuie să înveți, dar uite ce se poate întâmpla dacă nu înveți. Nici măcar asta nu am de unde să știu. Da, da, statisticele spun, bla bla bla…

Cum să facă premianta din mine să îi spună copilului ei că notele nu sunt importante când pentru ea au fost? Dacă chiar aș crede cu adevărat că notele nu sunt importante, nu aș simți nimic în neregulă când copilul meu vine acasă cu un 6. Nu?! Dar eu simt. Un pic de dezamăgire, pentru că știu că poate mai mult, un pic de vinovăție că nu am fost în stare să o fac să se mobilizeze, să se concentreze, să se organizeze… Poate totuși sunt eu prea permisivă. Și uite așa mă zvârcolesc. Zvârcoliri de mamă…

– Știi, mă gândeam dacă vrei să mergem să învăț pentru teză la S. (o cafenea), spuse Ana cu un zâmbet poznaș, intrând la mine în cameră.

– Ok, hai să mergem, am zis.

– Serios?! Vrei?!

– Da, hai, dacă acolo simți că te vei concentra mai bine… Hai să merge

Odată ajunse la cafenea, ne-am comandat ea un ceai, eu o cafea, câte un biscuit, apoi și-a scos bucuroasă caietul și ce mai avea nevoie, eu laptopul, și ne-am apucat de treabă. Cică.

Au trecut căteva minute bune de acomodare, a sorbit câteva guri din ce avea în pahar, a mâncat tacticos biscuitul, și-a mai fluturat nițeluș coada în vânt, a mai decorat un pic caietul, că, de`, nu putea să scrie într-un caiet fără benzi sclipicioase, și într-un final s-a apucat de lecții.

După alte câteva zeci de minute de încercări repetate și nereușite de a intra într-o stare de concentrare s-a întâmplat minunea. Ana a intrat într-o stare de concentrare pe care rareori am văzut-o la ea.

Lucrurile au început să meargă strună. Pac, pac, țac, țac, imperfect, perfect compus, persoana I, singular, plural…V-ați dat seama, este vorba despre teza la limba română.

Toate mergeau de parcă erau știute dintotdeauna. A făcut în douăzeci de minute ceea ce de obicei face în două ore. Mă întreb cum ar fi dacă s-ar întâmpla așa mereu. Cât de mult timp liber ar avea într-o zi și cum s-ar reflecta această focusare în rezultatele de la școală. Și nu vorbesc aici neapărat despre note. Ci despre beneficiile pe care le poate avea în toate activitățile dintr-o zi cu ajutorul aceste focusări.

Dar să mă întorc la note. Eu astăzi mi-am dat seama de un lucru. Deși spun că notele nu sunt importante, o spun doar din vârful limbii, pentru că mereu eu am învățat pentru note. Au trecut mulți ani până am dat o altă semnificație notelor și se pare că nu am făcut-o încă în totalitate.

– Ce notă ai luat? mă întreba tata. Și A. ce notă a luat? Ea de ce a luat 10 și tu 9?

Întrebarea asta a fost mereu prezentă în copilăria mea. Trebuia să iau premiul I, să fiu printre cei mai buni, să mă duc la un liceu bun și apoi la facultate și să devin om de știință. Inginer, mai exact.

Și stau și mă întreb azi, inginer fiind (glumesc, nu sunt, am renunțat la inginerie în anul 3) – unde a dispărut toată istoria pe care am învățat-o. Și unde s-au ascuns capitalele lumii pe care ți le spuneam și dacă mă trezeai noaptea din somn? Observ chiar, cu stupoare, că oameni care au avut note mult mai proaste decât mine știu mai multă istorie și geografie decât îmi amintesc eu…

Îmi amintesc aproape la perfecție gramatica, care mi-a plăcut mult și o învățam cu drag. În clasa a XI-a dădeam chiar meditații. Îmi amintesc algebra. Și chiar foarte bine! Îmi amintesc compozițiile plastice din școala primară, dar nu mai știu nimic din tot ce am memorat ca papagalul și nimic din ceea ce nu am înțeles, din acele materii cărora nu le-am găsit logica.

Până la urma urmei nu suntem toți la fel, nu? Unii dintre noi înțeleg cifre, alții fac compuneri, alții desenează. Și ceea ce este mai important decât notele sunt acele informații care ne rămân, iar astea sunt de obicei cele pe care le înțelegem și care ne plac. Și ce facem cu cele care nu ne plac?! Învățăm măcar așa, un pic, pentru note, sau un 5-6 de trecere este suficient?! Să învățăm numai pentru note nu este cumva ca un autosabotaj? Și cât îi vor ajuta oare notele pe copiii noștri? Cât de mult le afectează notele pe care le primesc stima de sine? Oare ești „praf” dacă ai note proaste?

În concluzie, de data asta ea a învățat pentru notă, dar la cafenea, un loc ales de ea, unde i-a făcut plăcere să fie. Data viitoare poate fi în parc sau poate chiar la biroul de acasă. Și poate va fi de plăcere, nu pentru notă. Important este că Ana cu siguranța va avea niște tresăriri frumoase peste ani și ani când își va aminti cum a învățat pentru teză la cafenea, la un ceai cu mama ei. Și își va aminti și acel moment în care a mai conștientizat încă o dată ce înseamnă să te ții de treabă.

Doamna profesoară, ce nota am luat la teză?!