Vorbeam astăzi cu un prieten plecat din țară de ceva ani buni, care este pasionat de grafică. L-am rugat să îmi facă un logo pentru o Asociație pe care urmează să o înființez.

– Dă-mi brief-ul, mi-a spus el.

– Habar n-am ce e un brief, însă o să îți scriu pe scurt povestea din spate, viziunea din spatele numelui și ce vreau să fac cu această asociație.

Și am început, entuziasmată, căci este un proiect de suflet, să scriu câteva vorbe. De fapt să aleg câteva vorbe, să încerc să nu scriu romane, despre ceea ce mie îmi trezește simțurile și îmi dă atâta energie, de simt că aș putea muta munții.

Zic:

– Uite, scopul Asociației este să desfășoare programe de dezvoltare personală prin coaching pentru copiii peste 8 ani. Apoi programe de coaching vocațional cu adolescenții din licee. Și, ca lucrurile să meargă mână în mână, programe și evenimente pentru părinți. Asociația vrea prin programele ei să ridice gradul de conștiență asupra calității vieții, a relațiilor cu noi înșine și cu cei din jur. Este o Asociație care vrea să schimbe lumea, care vrea ca noi toți să trăim conștient. Conștienți de cine suntem, ce vrem, ce ne face fericiți, pornind de la ideea că avem în interiorul nostru toate resursele și tot potențialul de a ne desena viața exact așa cum ne-o dorim. Care vrea să aducă o schimbare de percepție în rândul copiilor și tinerilor în primul rând. Care să sprijine însușirea unor elemente de bază pentru o viață mai bună. Care să aducă copiilor nu concepte, ci practici. Practica stării de prezență, de ascultare, de nonjudecată. Care să îi facă să își pună întrebări despre ei, ce le place să facă, ce știu să facă, ce valori au, cum îi ajută sau îi încurcă mintea… Sunt multe! Dar cred că ai înțeles ideea!

– Ok, o să mă gândesc, spuse el.

– Nu vreau să te gândești. Este un logo pe care trebuie să îl simți, nu la care să te gândești!

– Păi nu prea simt nimic, sunt doar vorbe goale, de conținut… E cam greu să obțin esența cumva, replică el.

Fac ochii mari cât cepele.

– Zău, chiar nu e clară esența?!

Oi fi tastat din greșeală în altă limbă și nu mi-am dat seama, îmi spun.

– Chestia aia cu în tine se află resursele și potențialul e un nonsens în lumea în care trăim. Mă rog, nu avem nici resursele, nici potențialul. Nu avem nimic… Avem doar ambiția, uneori. Și atât. În rest, ne mințim și ne dăm unii pe lângă ceilalți ca să obținem ce dorim. Cam asta e realitatea. În rest sunt doar vorbe frumoase. În fine… spuse el.

În fine? Citeam și nu îmi venea să cred. Chiar așa?! Lumea nu e așa, cel puțin nu în viziunea mea.

– Auzi, dar tu ce beneficii ai din treaba asta?

– Bucurie, împlinire… am răspuns eu.

– Aha… Și facturile cine ți le plătește?

– Știi, viața m-a învățat un lucru. De fapt mi-a arătat. Că atunci când cred cu adevărat în ceva și scopul este mai presus de mine, vin și banii să îmi plătesc facturile. Iar palate și averi mărețe nu prea am în plan.

– Ok, o să lucrez la logo zilele astea și imediat ce am ceva îți dau de știre.

Am rămas cu un gust amar. Așa gândesc mulți, prea mulți dintre noi. Poate din cauza gândurilor astea atâta renunțare, atâta pasivitate, atâta lipsă de elan. Vrem schimbări, sau zicem că vrem, vrem o lume mai bună, dar nu facem nimic. Și atunci mă întreb oare chiar vrem cu adevărat?

Sunt mamă de aproape 11 ani. De aproape 7 lucrez cu copiii.

Am fost premiantă din clasa I până într-a XII-a. Bacul l-am luat cu aproape 10. Am învățat de toate și nu mai știu mai nimic. Iar ceea ce este mai esențial în viața asta nu m-a învățat nimeni. Nu se fac cursuri despre astea. Dacă știi matematică, fizică, istorie, una sau două limbi străine și dai apoi la facultate o să ai o viață frumoasă și împlinită. Sau, mă rog, așa se spune. Eu am descoperit ce îmi place să fac cu adevărat pe la 35 de ani. Poate unii dintre voi ați descoperit mai devreme și nu am fost eu norocoasă.

Copilul meu vreau să fie printre cei norocoși. De fapt, aș vrea să nu mai existe termenul de „norocoși” în treburile astea. Sunt lucruri pe care ar fi bine să le învățăm de mici, pentru că doar așa, lumea asta va fi o lume mai bună.

Vreau „să le dau aripi”, să zboare încotro își doresc. Să descopere ce își doresc. Să se bucure de copilărie. De viață. Să învețe prin explorare, nu prin predare. Să se descopere pe ei înșiși. Să aibă relații sănătoase. Să schimbe lumea. Și se poate!

Doar așa, vorbele frumoase nu vor rămâne doar vorbe frumoase…