Ora 6.00 am. Pe plajă. Cerul începe să prindă nuanțe roșiatice. Un amestec de lumină, întuneric, albastrul mării și roșcatul cerului.
Amestec de naștere, iubire, lacrimi, zâmbete, bucurie, melancolie… Oamenii își scot aparatele de fotografiat pentru a surprinde Soarele. Eu nu. Nu astăzi. Astăzi simt că ochii și sufletul pot prinde cu mult mai mult decat un aparat foto iar emoția care mă învăluie este ceea ce imi spune că ceea ce simt acum este de un catralion de ori mai mult decât aș putea surprinde vreodată într-o fotografie…
Ochii nu mi s-au desprins de la cer, de la cercul de foc, care, încet încet și totusi atat de repede, anunță viața. O nouă zi. Încă o zi. Astăzi.
Am văzut Universul, Pământul rotund care încet încet, a permis Soarelui să se ridice și să îmi aducă o nouă zi. Am văzut viața. Am simțit viața.
Te-am simțit pe tine și am plâns. Am plâns pentru că, acum fix un an, ai decis să pleci, să te întorci în Lumina, în Iubire. Și ți-am spus că Te iubesc. Ți-am spus Iartă-mă și te-am rugat să ma Ierți. Și te-am îmbrățișat cu sufletul și ți-am spus că într-o zi vom fi din nou împreună.
Și ți-am mulțumit că ai grijă de mine așa cum ai avut mereu.
Nu există început și nu există sfârșit. Totul este eternitate. Eu sunt aici și acolo, peste tot. Și tu esti cu mine mereu.
Și în fiecare Răsărit ești Tu.
Am furat o fotografie, de la alții… 🙂