– Hei! Unde alergi așa grăbit? Încotro? l-am întrebat, văzând că se plimbă agitat, de colo colo, prin casă.

– Trebuie să ajung la birou! Sunt deja în întârziere. E 8 și 10. Trebuia să fiu deja la serviciu. De 10 minute. Și eu nici măcar nu am ieșit din casă!

A scos un oftat prelung. Colțurile gurii i s-au lăsat în jos, fruntea i s-a încrețit, iar ochii i-au rămas ațintiți în pământ.

– Bănuiesc că de mâncat nici nu mai încape vorba, am spus încet. Poate auzea. Sau poate nu.

– Nu, nu am mâncat. Nici nu mai știu de când nu am mai mâncat de dimineață. Beau o cafea, pe fugă, în drum spre muncă și cam asta e, mi-a spus. A urmat o pauză lungă. S-a oprit din mers și a continuat:

– Știu, o să îmi spui că aveam obiceiul asta. Sănătos de altfel. Mâncam de dimineață. Acum însă se pare că nu o mai fac.

Se închidea la șireturile pantofilor negri, de obicei atât de lustruiți încât îi puteai folosi lejer pe post de oglindă. Așa erau odată. Azi însă nu.

S-a oprit.

– Știi ceva?! A spus.

M-am uitat lung la el, întrebător, deși m-am prins că era o întrebare mai mult retorică.

– Ce?! am îngânat.

– De fapt, aveam multe obiceiuri acum ceva timp. Mult timp. Aveam obiceiul să mă duc la piscină de două ori pe săptămână ca să înot. Aveam obiceiul să plec la fiecare șase luni într-o vacanță. Scurtă ce-i drept. Patru-cinci zile. Într-un loc nou, unde nu mai fusesem niciodată. Aveam obiceiul să mă plimb seara cu bicicleta. Aveam obiceiul să îmi fac câte o baie în cadă, să stau vreo jumătate de oră în apă și să mă relaxez, a continuat.

Era un soi de furie amestecată cu tristețe, cu melancolie, ce ieșea din el precum aburii dintr-o oală cu apă în clocot.

– Aveam multe obiceiuri frumoase. Care mă făceau să mă simt bine. Acum nu mai am nici unul. Pentru că nu mai am timp…

Preț de două-trei minute a tăcut. Am tăcut și eu. Nu l-am mai văzut pe Mircea de vreo cinci-șase ani. Mereu ne-am înțeles bine și chiar dacă stăm departe unul de celălalt, între noi a fost mereu o prietenie specială.

L-am privit și l-am susținut. Cu privirea. Cu sufletul. Cu prezența.

– Nu mai am timp pentru mine deloc, Ella. Parcă muncesc nonstop. Acum am o casă mare. Și rate la casa mare. Am mașină nouă. Și rate la mașina cea nouă. Am de plătit școala lui Andrei. După serviciu trebuie să îl iau pe Andrei de la afterschool și să îl duc la baschet. Asta marțea. Joia face șah și sâmbăta merge la mate și la engleză. Parcă eu nu mai sunt pe nicăieri…

– Și dacă ai fi, totuși?! Unde ai fi? L-am întrebat după un moment de tăcere.

– Pe malul unui lac. Ascultând liniștea. Golindu-mi mintea și umplându-mi sufletul de energie. Uneori parcă îmi este dor de mine…

A sărit în sus ca ars și a pus mâna pe telefon.

– Bună, Ioana.Te rog anulează-mi întâlnirile de astăzi. Am ceva urgent de rezolvat.

A pus telefonul în buzunar, a zâmbit și m-a pupat pe obraz.

– Mulțumesc! Ne vedem diseară! A închis ușa cu un gest de nerăbdare și a plecat…

De multe ori suntem atât de prinși de ceea ce facem, încât uităm ceea ce este cel mai important. Uităm de noi. Uităm să fim. Uităm de nevoile noastre. Nu mai avem timp să ne oprim și să ne întrebăm. Pentru ce alerg? Unde vreau să ajung? Sau, cum mă întreba tata mereu: Care-i scopul?!