M-a sunat astăzi o mămică să mă întrebe care este vârsta minimă la care poate veni cu copilul la atelier.

– Are 3 ani, aproape 3 ani, mi-a spus. Mi s-a spus că este necesar să merg cu el la diferite activități ca să interacționeze cu alți copii.

– Ok…înțeleg, îi spun. La noi atelierele durează între o oră și o oră și jumătate. Pentru un copil de 3 ani este mult prea mult. Un copil de vârsta lui își poate păstra atenția 10, poate 15 minute. Dacă vreți puteți veni cu el, să lucrați împreună, și când se plictisește mai ieșiți în curte, i-am spus.

– Așa cred și eu, însă mi se tot spune că este ceva în neregulă cu copilul meu.

– Cine v-a spus că este ceva în neregulă cu copilul? Și care este neregula?

Nu prea îmi era clar.

– Am fost cu el la o evaluare psihosomatică completa, a răspuns doamna. Am vrut să îl înscriu la grădiniță, a continuat ea, și nu m-au primit la 5 grădinițe. Am fost câte o zi la fiecare și la una mi-au spus că în mod clar are probleme. Copiii pictează și el pur și simplu refuză și vrea să se joace cu mașinuța pe covor. Mi-au spus că nu îl pot lăsa să se joace cu mașinuța, că după aia vor și alți copii. Și nu își mai pot ține ora de pictură.

Am oftat. Cu voce tare. Și am picat pe gânduri.

– Da, doamnă, pentru că sistemul nostru de învățământ, și preșcolar, și școlar, nu are instrumentele necesare, și nici cadrele didactice pregătite să facă față la asemenea situații. Copiii care nu se încadrează în turmă sunt copii dificili, greu de gestionat. Societatea românească, școala românească, vrea să crească copii obedienți. Așa e cel mai simplu, i-am spus cu un amestec de furie și tristețe.

Mi-a venit un gust amar în gură. Din păcate, așa este. Copiii care nu încap în cutie, care nu „ascultă”, care deschid gura atunci când au ceva de spus, care au tupeul să corecteze un profesor, copiii care sunt crescuți liberi, sunt copii dificili, copii cu probleme. Sunt catalogați așa de prea multe ori.

Nu există timp pentru a sta de vorbă cu ei, nu există timp pentru a îi asculta, pentru a înțelege ce au de zis. Trist…

– Bănuiesc că ați fost la grădinițe de stat, nu? mi-am dat eu cu presupusul.

– Nuuuu, la particulare! O doamnă educatoare mi-a spus că copilul meu arunca cu creta prin găurile unui canal și că a vrut să scrie apoi cu creta pe un perete. Și ei nu primesc asemenea copii.

Dar nu este firesc ca un copil să vrea să încerce tot felul de lucruri? Mai ales la vârsta lui, a continuat doamna.

Eu l-am crescut mai liber. Am fost la mare și l-am lăsat să intre cu trotineta în apă. Doar l-am observat să văd ce face și dacă avea nevoie de ajutor eram acolo. A căzut, a văzut că nu poate să meargă cu ea prin apă și a ieșit. El mereu încearcă tot felul de lucruri. Eu știu, poate că am greșit eu și nu l-am crescut bine, a spus. Mulți părinți își cresc copiii de parcă ar fi niște cățeluși care să meargă la picior.

Vorbea atât de frumos despre cum îl lasă să experimenteze, despre cum vrea să îl lase să descopere lumea, încât nu m-am putut abține să îi spun:

– Felicitări! Ați crescut un copil minunat! Mie așa mi se pare! Mi-ar plăcea să ne cunoaștem!

Nu am cunoscut-o, nu îl cunosc pe copil, însă m-a bucurat nespus să aud încă un părinte care își crește copilul altfel decât să se conformeze turmei.

Am închis telefonul și i-am spus colegei mele, ca și cum aș fi vorbit de fapt doar ca să mă aud pe mine:

– Vezi tu, Raluca, cum facem să creștem un spirit liber și totuși să îl pregătim și pentru lumea asta?!